În adierea nopţilor profunde,
Adorm în mine tristeţile de ieri,
Apuse clipe încep să se confunde,
Cu începutul tăcutelor dureri
Simt in cuget gândirea ca o pată,
Şi sufletul subţire ca o aţă,
Prins de tristeţea slabă şi uscată,
Îşi lasă semnul pe-nălbita faţă.
Se scutură acum uitarea peste noi,
Într-un amurg ce îsi închide ochii,
Ca o magie a umerilor goi,
Ascunsă-n cute de albastre rochii.
Iar noaptea, când stelele s-au risipit
Alergând pe cer de atâta vreme,
Simt cum trec regretele necontenit,
In lume nimeni nu e să mă cheme!
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu