duminică, 19 decembrie 2010

Iti mai aduci aminte?

  Îţi aduci aminte mică vrăjitoare,
 Când  tu priveai visând un colorat apus,
 Apa care plânge, frunza cum tresare,
 Astre adormite ce-n palme ţi s-au pus?

 Alei cu plopi subţiri cuprinși de cugetări,
 Când paşi ni se-aşterneau pe lespezi de lumini,
 O salcie boltită murmurând chemări,
 Lacul fără unde cu maluri în ruini?

 Ascundeai  in sân parfumuri din grădină,
 Freamătul din suflet simţindu-l amândoi,
 Adieri de vânt, ce muzică divină,
 Ne cânta iubirea ascunsă în noi doi

 Îţi mai aduci aminte, cum dospea un gând,
 Și-nflorea in noi o tainică dorinţă?
 Cum sorbeam privirea-ți şi sufletul vibrând,
 Prins in vraja ta de magică fiinţă?
 Marin Voicu

vineri, 17 decembrie 2010

De ziua ta

 De ziua ta pe frunte vreau să-ţi pun,
 Cunună de stele visătoare,
 Şi din cuvinte calde să-ti adun,
 Mii de stropi de raze călătoare.

 Cuminte lângă tine am să stau,
 Din priviri să te adun în mine,
 Prin flori ascuns visul am să ţi-l dau,
 Să-l sorbi usor din cupe cristaline.

 Să-mi asculţi urările aduse,
 Din inimă cu mersul ei de ceas,
 Bucurii să-ţi fie mereu puse,
 Pe drumul vieţii de divinul glas.

     Marin Voicu

joi, 16 decembrie 2010

Ceasca cu cafea

 Din ceaşca plină cu cafea,
 Se ridică în spirale,
 Cu aburi calzi de catifea,
 Dulci arome matinale.

 Întinzi mâna şi o iei
 Şi-o duci încet la gură,
 Sorbind treptat savoarea ei,
 Cât e caldă şi e pură.

 Aşa am să te sorb şi eu,
 Dar din ceaşca vieţii tale.
 Sigur am să te sorb mereu,
 În lungi ritmuri matinale.

    Marin  Voicu

Telefonul

 Tu unde eşti? Unde-ai plecat?
 Acuma stau şi mă gândesc,
 De câte ori eu te-am sunat
 Şi ce-am să fac să te găsesc.

 Telefonul e de vină,
 Ori semnalul nu mai este,
 Sau reţeaua este plină
 Şi-a picat iar fără veste?

 Totul e-n perfectă stare!
 Atunci totuşi nu-i acasă,
 Telefonul nu-l mai are,
 A rămas uitat pe masă.

 Poate totuşi este-acasă
 Şi nu poate să-l audă!
 Cine ştie poate-l lasă,
 Mai târziu că să răspundă!

 În final mi se răspunde.
 E un apel nerăbdător
 Şi tresar că mă surprinde,
 Melancolic, visător.

    Marin Voicu

Luna

 Ca o pată de mistere,
 Acum luna încet se şterge,
 De pe cerul fără stele,
 Obosită de cât merge.

 De cu seară până-n zori,
 A privit de sus tăcută,
 Ce-a văzut i-a dat fiori,
 Şi e-n continuare mută.

 Pe pământ nici-o mişcare,
 Aparent aşa se vede,
 Totul e numai visare,
 De idile şi regrete,

 Palidă, fără sclipire,
 Ea oftează supărată,
 C-a rămas fără iubire,
 Aşa vreme îndelungată.

 Singură şi-atât de rece,
 În mişcarea sa cerească,
 Printre stele încet trece,
 Cine, ce să mai iubească.

 Însă-n gând se consolează,
 N-a iubit de-alungul vieţii,
 Iar acuma doar visează,
 Cum o vor iubi poeţii.

   Marin Voicu

luni, 13 decembrie 2010

Plangi suflete...

 Plângi suflete cu lacrimi arzătoare
 Gândurile stinse ce din minte-ţi pleacă,
 Amintiri plutesc spre-ntinsa depărtare,
 Când aeriene ape te îneacă.

 Cuprins cu braţe de nesfârşite amăgiri,
 Aşterni tăcerea ca necuprinsă plasă,
 De ochiuri goale şi dorinţe să înşiri,
 Uitări senine când timpul lin apasă.

 Îţi plângi eternitatea în lumini de rouă,
 Din umbra revărsat-a nopţilor ape,
 Mergi spre alte lumi necunoscute nouă,
 Lăsând întunecimea ce vrea să te îngroape.

      Marin Voicu

Singura vei fi

 Ai să-mi vezi tristeţea de ochii îi deschizi,
 Gândurile toate şi visele apuse,
 Căci viaţa-i ca o şoaptă şi aş vrea s-auzi
 Inimă cum bate, cuvintele nespuse.

 Acum ochii mei sunt trişti,iar ai tăi sunt duri,
 Cât-amărăciune sufletu-mi adună,
 Şi tot tresar mereu ca frunza în păduri,
 Când stelele din cer Luna o cunună.

 Aşa cum mă priveşti, de parc-am fi străini,
 Vei privi tăcută într-o dimineaţa,
 Cum visele dispar din ochii tăi senini
 Şi încet apun speranţele în ceaţă.

 Vei simţi tăcută ce-am simţit şi eu,
 Când am plâns iubirea destrămată-n vară,
 Şi-ai să vezi apoi regretele mereu,
 Cum în suflet încep ca să apară.

 Singură vei fi în timpul care trece,
 Şi-ţi vei aminti cu regrete-amare,
 Omul ce-ai pierdut şi-ai lăsat să plece,
 Ce a fost mai scump în viaţa trecătoare.

 Atunci eu voi trece cu ochii-nlăcrimaţi
 Şi priviri pierdute, singur pe cărare,
 În noapte se vor stinge paşii legănaţi,
 Pe nisipul rece-n tristă depărtare.

    Marin Voicu

vineri, 10 decembrie 2010

Ganduri


 În clipe lungi de nopţi neadormite,
 Mă întreb în gânduri pline de dureri,
 Ce izvor stige dorinţele cumplite,
 Cu murmur dulce de line mângâieri?

 Apele uitării tremurând puţin,
 Îmi şterg vise, amară alinare,
 Tot strâng în suflet suspin după suspin,
 Şi amintiri cu semne de-ntrebare.

     Marin Voicu.

Trec clipele


 Noaptea obosită se-aşterne şi suspină,
 Pe lumea adormită în largi câmpii de vis,
 Cresc fiori în suflet - amară rădăcină,
 Şi gândul mi se frânge pe margini de abis.

 Sunt acum de piatră, în rece nemişcare
 Şi încovoiat de zodii clipele măsor,
 Cum se scurg din viaţă cuprinse de mirare,
 Spre seara care vine privind seducător

Trec clipele uşor şi-adie un vânt rece,
 În sufletele noastre cu chin neîntrerupt,
 Ca valul ce se-nspumă când furtuna trece,
 Cu gemete în noapte destinele s-au rupt.

Şi-n tăcuta noapte când orele adună,
Hoinare  gânduri sure prin minte rătăcind,
Noi strânşi la sânul lor vom merge împreună,
Prin marea amintire cu doruri clipocind.

  Marin Voicu

miercuri, 8 decembrie 2010

Singurătatea mea

                              
E atâta singurătate   în  jurul meu
Iar golașe gânduri  trec mistuitoare
În poarta sufletului ele bat mereu
Cine să răspundă la a lor chemare?

Răspunde doar ecoul lung și  deformat
Mârâind  ușor cu capul stând pe labe
E-atât de rece locul și întunecat
Iar bătăi in suflet s-aud tot mai slabe

Singurătatea în jurul meu se strânge
Simt cum curge lin în fiecare clipă
Iar sufletu-mi pribeag încet mi se frânge
Mângâiat sonor de-a timpului aripă

Sfioase liniști  se zbat si mă-mpresoară
Venind din lumea-mi plină  de închipuiri
Sunt doar o statuie oarbă și  bizară
Pe-al soclului destin și fără amintiri

Marin Voicu

Ma-ntreb mereu...

Mă-ntreb mereu de unde vii ? Te duce unde?
Pe neînţelese drumuri a ta menire
Prinsă în rotirea tăcutelor secunde
Ai fost şi eşti în viaţă strop de rătăcire !

Privind în noi văd asemănări profunde
De vise risipite, clipe de-amăgire
Şi viaţa ce acum avem ne tot ascunde
Acelaşi om cătând un drum spre fericire

Tot mai visez şi-acum la clipele senine
Când am sorbit încet paharul cu otravă
Cuprins de-o mare sete ce aveam în mine
Să-ţi ofer iubirea pe a sufletului tavă

Marin Voicu

Singur

 Acum mă simt atât de singur,
 Intr-o lume aşa pustie,
 Cerul odată aşa de pur,
 M-apasă-n lentă agonie.

 Un drum s-aşterne, pe el să plec
 Şi să uit de această lume,
 Aştept doar timpul când am să trec,
 În altă lume fără urme.

   Marin Voicu


Noapte de vis

 Trec prin viaţă meteoric,
 Privind cerul plin de stele,
 Puse într-un joc feeric,
 Ca o salbă de mărgele

 Noapte-i plină de magie,
 Somnu-ncet îmi dă târcoale,
 Visul vrea şi el să fie,
 Venit pe Lacteea cale.

 Ochii-nchisi şi capul aplecat,
 În vraja visului stelar,
 Adorm pe flori în chip de pat,
 Pierdut în spaţiu milenar.

   Marin Voicu

Stranie viată...


 Stanie viaţă în şoapte simboluri,
 Sfârşite mişcări în sens neîntrerupt.
 Stă soarele şi tac norii în stoluri,
 Şi lacrimi amare din suflet s-au rupt.

 Reci sclipiri prin spaţiu emisferic,
 Jocuri de umbră şi lumină, e greu,
 Rece infinit, etern întuneric,
 Un spaţiu vid acum e sufletul meu.

     Marin Voicu

E ora...

 E ora când auzi nespusele greşeli,
 Incolore şoapte în tăcerea moartă
 Amare  gânduri şi triste îndoieli
 Ades lovesc în a sufletului poartă.

 În margine de lume strâns la pieptul său,
 Aud ursita în liniştea-i deplină,
 Şi simt cum vin încet părerile de rău
 Ca dulce boare din stranie gradină.

 Nelinisti dormind goale-n piept s-au deşteptat
 Prin ceasuri sure timide se coboară,
 Şi visele apun din gândul strecurat,
 Prin mute timpuri cu obraji de ceară.

    Marin Voicu

Sa pot acum...



 Să pot acum să am ce nu se poate,
 Cuprins fiind de gând sentimental,
 Aş risipi dorinţi nevinovate
 Să-mi pot schimba acest destin fatal.

 Din timpul nostru fără de măsură,
 Păşind încet pe liniştea profundă,
 Se-aşterne-n suflet ca pe-o zare pură,
 Un dor venit din depărtări ca undă.

 Şi ca un vis în somn târziu de noapte,
 Împletitu-mi gând îţi va bea suspinul,
 Aşa, ca o chemare de departe,
 Ce mi-a însemnat întreg destinul.

 Privirea mea adânc pătrunsă-n  tine,
 Din ochi-mi stinşi şi gândul tremurat,
 Aprind speranţe înmarmurite-n mine,
 Ca într-o zare cu soare scăpătat

Pe-alei ce trec prin amintirea deasă,
Să te privesc în ochi adânc şi mut,
Să simt curgând prin mine ca în transă,
Ziua in care eu te-am cunoscut.

Apoi cu calmă şi necunoscută,
Dorinţă scrisă-n ochii mei miraţi,
Voi şterge-n taină calea ta tăcută,
Pe care-ţi trec stingheri paşii-nsinguraţi

Trist mă-ntorc acum pe albele poteci,
Necunoscut învins cu ochii goi,
Când tu ca un apus de ceară pleci,
Lăsând să cadă uitarea între noi.

Ce cred acum ? De vină-i doar destinul,
Ce ne-a -ntâlnit în ora unei zile lungi,
Dar a trecut şi a rămas suspinul,
Şi visuri frânte ce nu poţi să le-alungi.

     Marin Voicu

Intrebări

 Tăcută, mi-ai intrat în suflet,
 Ca vis de toamnă argintie,
 Auzi al sufletului plânset
 Cuprins de adâncă nostalgie?

 Acum, ziua încet se duce
 Şi noaptea-n valuri stă să vină,
 Ce crezi că poate fi mai dulce
 Când inima în piept suspină?

 E gândul la timpul ce-a trecut,
 Cândva în zilele senine,
 Cu soarele pe un cer tăcut,
 Pe-alei venind şi eu cu tine.

 Şoapte, o strângere de mână,
 Seară, dorinţe împletite,
 Când noaptea zorile îngână,
 În pat cu clipe nedormite.
Marin Voicu



 

marți, 7 decembrie 2010

Se scurg zilele

 Se scurg zilele puţin câte puţin,
 Şi-n jurul meu e linişte deplină,
 Adun în cupe tristeţile când vin,
 În palid dans de umbră şi lumină.

 În liniştea adâncă de mă scufund,
 Port tristeţea pe pânzele tăcerii.
 Pe frunte ruina unui vis ascund,
 De dor trecut în spaţiul durerii.

 Iar sufletu-mi plutind în depărtare,
 Lăsând în urmă imensul meu pustiu,
 Se pierde-n infinit şi în uitare,
 Cine îl va plânge va fi prea târziu !

    Marin Voicu

Un gand tarziu...

 Un gând târziu ce nu se mai ştersese,
 Păstrase-n el clipa ultimei dureri.
 Şi-n visuri mătăsoase rămăsese,
 Tristul răsărit al zilelor de ieri.

 Dar s-a stins in mine şi speranţa nouă,
 Cine ştie - poate a murit atunci,
 Când clipa s-a oprit spărgând în două,
 Oglinda zilei în sunete adânci.

 În suflet îmi mai stăruie alături,
 Lacrime de-argint în cupe de cleştar,
 Dorinţe vechi s-au spart în mii de cioburi,
 Când rupte-au fost din gândul meu amar.

 Încă simt prin aer un parfum de crin,
 Curgând ciudat ca apă argintie,
 Uitarea se aşterne atât de lin,
 E-o mare de tăcere străvezie.

    Marin Voicu

Timpul care trece...



Timpul care trece, nu pot să-l opresc,
Nici senina clipă ce mă străbate,
Când visele în spaţiu se împletesc,
Cu necuprinsa mea  singurătate

Străbate surd cărări de linişti pure
Săpând în malul suferinţei mele
Și visele incearcă să le fure
Cu ursita zâmbind sub albe stele

Curge timpul din trecut în viitor
Pe câmpii de veacuri în mişcare
Miraje limpezi zac tânguitor
Ca lacrimi pure-n goalele pahare

Rătăcitor prin spaţiile albastre
Şi adâncimea nopţilor cu lună
Mai caut încă sufletele noastre,
Pe cer sclipind cu stelele-mpreună

    Marin Voicu

Port amintirea.

 Port amintirea în gânduri ca o grea perdea,
 Iar sufletul în zbateri încet mi se frânge,
 În a timpului rotire, prinsă viaţa mea,
 Prin neştiute zări acum mi se stinge.

 Adânci tristeţi am adunat ca o comoară,
 Puse-au fost pe-altarul visului neînteles,
 Simt cum totul trece ca sunete de vară,
 Sau ţipăt de lumină de nimeni înţeles.

 Stranie împerechere, înălţimi şi hău,
 Nespuselor dorinţe este împotrivă,
 Viselor neîmplinite cine e călău?
 În mână cui a noastră oră e captivă?

 Ţesută-i tăcerea între noi cu clipe reci,
 Uitarea cuprinde trecutul în neştire,
 Pierdutii noştrii paşi pe ascunsele poteci
 Spre alte lumi ne duc în stinsă amintire.

    Marin Voicu

Surasul mortii...

 Surâsul morţii lin m-apasă
 Pe buzele de mort livid.
 Încă nu ştiu de mai îmi pasă,
 Că am trăit ca individ.

 Pierdut în lume-ameţitoare,
 Un vis în noapte risipit,
 Aud cum sufletul îmi moare,
 Plecând spre tristul asfinţit.

 Pierdute, sufletele goale,
 Cu lacrime amare plâng,
 În neştiute nopţi de jale,
 Când stelele pe cer se strâng.

 În fir tors de ursitoare,
 Când şi-al meu suflet a fost prins,
 În lume - val în nemişcare
 Acum el zace-n groapă stins.

 O lume fără nopţi divine,
 O lume tristă - nu-i a mea
 Atât cât a mai rămas din mine,
 Mă plânge licărind o stea.
Marin Voicu

Eterna

 În noaptea asta stele-n  valuri cad,
 Din infinitul cer - e unic,
 Pe nesfârşitul astrelor vad,
 Îmi curge sufletul cucernic.

 Prin praful drumului de stele,
 În liniştea eternă trece,
 Carul visurilor mele,
 Pe valuri de lumină rece.

 Stele galbene cu lungi plete
 Apar în veşnică mişcare,
 În urma lor rămân buchete,
 Lacrimi reci şi sclipitoare.

 Din Soare în colţ de Univers,
 Vin snopi de raze descusute,
 Ce trec sonor ca un ritm de vers,
 Spre alte lumi necunoscute.

 Undeva, un ceas universal,
 Strânge timp în ritm necunoscut,
 Ritm tăcut de spaţiu abisal,
 Care nimeni nu l-a cunoscut.

    Marin Voicu

Esti visul..

 Eşti visul ce-a venit la mine,
 Pe lume n-am ştiut că eşti
 Ai ochi ca zilele senine
 Ascunşi sub pleoape îngereşti.

 Şi-n ochii tăi văd  infinitul
 Cu-atâtea doruri cuprinse-n el,
 Ţi-aud dorinţa şi tumultul,
 Închise-n sufletul rebel.

 Îţi simt neliniştea din gând
 Şi flăcări ce-n suflet îţi tresar,
 Dorinţe mute în piept strângând,
 Aduse de un gând hoinar.

 Inima îţi simt bătând constant,
 In ritm şi sunete de astre,
 Lungi chemări pierzându-se în neant
 Şi-n tăcute nopţi sihastre.

 Chemări confuze, de plăcere,
 Ne atrag ameţitoare,
 În liniştea din încăpere
 Unde timpul sens nu are.

 Când tu şi eu ca două şoapte
 Pierduţi în pat cu mii de flori,
 Sorbi-vom un extaz în noapte,
 Şi agonii cu dulci fiori.

     Marin Voicu

Doar amintirea

 De stai acum şi-asculţi atentă,
 Auzi glasul unei nopţi de toamnă,
 Ca un freamăt şi privind absentă,
 Cu aere de mare doamnă.

 O cameră priveşte, goală,
 Unde  timpul stă să moară,
 Cu pat şi cearceafuri ca o coală,
 Pe care noi am stat odinioară.

Când cuprinşi în recitaluri,
Zbuciumaţi ca o culme de talaz,
Ne lăsam purtaţi de valuri,
Pe o mare de-agonie şi extaz.

 Totul a rămas doar amintirea,
 Iubirii noastre acum defuncte,
 În urmă de-mi întorc privirea,
 Văd  doar vise şi dorinţi pierdute

        Marin Voicu

vineri, 3 decembrie 2010

Acum timpul...

 Acum timpul îmi este un străin,
 A venit de nu se ştie unde,
 Cuprins de dor, spre tine am să vin,
 Pe cărarea sacrelor secunde.

 Privesc atent în spaţiul din jur
 Şi gânduri sting de un greu păcat.
 Plutind ca-n vis pe undă de azur,
 Spre tine vin şi spun că n-am uitat,

 Când pierduţi sub curba aurorii
 Alunecând pe râuri din inalt,
 Prinşi fiind sub incidenţa orii,
 Ușor vrăjiți noi mai făceam un salt.

 Salt solemn prin alte lumi tăcute,
 Cuprinse-n sfera nemişcării lor,
 Şi  vise dragi ce stau să mă sărute
 Cu voluptaţi pierzându-se sonor.

 În noaptea asta timpul sideral,
 Prin noi s-a scurs în minute repezi,
 Şi sigur vom dispare ca un val,
 Prelins pe atemporale lespezi.

      Marin Voicu


In lume nimeni...





În adierea nopţilor profunde,
Adorm în mine tristeţile de ieri,
Apuse clipe încep să se confunde,
Cu începutul tăcutelor dureri

Simt in cuget gândirea ca o pată,
Şi sufletul subţire ca o aţă,
Prins de  tristeţea slabă şi  uscată,
Îşi lasă semnul pe-nălbita  faţă.

Se scutură acum uitarea peste noi,
Într-un amurg ce îsi închide ochii,
Ca o magie a umerilor goi,
Ascunsă-n cute de albastre rochii.

Iar noaptea, când stelele s-au risipit
Alergând pe cer de atâta vreme,
Simt cum trec regretele necontenit,
In lume nimeni nu e să mă cheme!

     Marin Voicu

Trecere in nefiinta

 Tu viaţă, ce mult te iubesc,
 Şi tot atât de rău îmi pare,
 E timpul să te părăsesc,
 La a morţii reci chemare.

 Atât cât voi mai rămâne,
 Intr-o lume trecătoare,
 Să am timp să îţi pot spune,
 Sufletul ce mult mă doare.

 Căci te las şi am să plec
 Intr-o lume fără soare,
 Doar cu umbre ce se întrec
 În eternă nemişcare.

 Acolo unde totu-i rece
 Şi nu e nici-o visare,
 Unde coasa morţii trece,
 Printre ceţuri mişcătoare.

 De unde nimeni n-a venit,
 Şi nici nu o să mai vină
 Eu voi fi pus la răstignit,
 De moartea cea divină.

 Îmi voi da sfârşitul tragic,
 La al morţii sărut rece.
 Intr-o lume - adânc magic,
 Încet sufletu-mi va trece.

 În întunecimea nopţii,
 Nimic fiind în eternitate,
 Ascult simfonia morţii
 În ecouri repetate.

 Să nu plângi, să nu regreţi,
 Dus pe calea veşniciei,
 Sunt în lumea celor drepţi,
 Cântă-mi odă bucuriei.

 Te poţi consola cu gândul,
 Ca toţi vor lua acelaşi drum.
 Sigur vor vedea amurgul,
 Cum l-am văzut şi eu acum.

     Marin Voicu

Muritorul

 Încet vine ziua, clipa ce mă doare,
 Şi în urmă am să las, tot ce pătimesc.
 Iar a mea durere ce-i atât de mare,
 De sufletul mi-l soarbe, ca să nu trăiesc.

 Cruntă-mi este soarta, plină de durere,
 Cu-atâta suferinţă care m-a zdrobit,
 Zilnic când se umple inima cu fiere
 Şi în palmă-mi cade capul obosit.

 Priveşte-mă acum, eu sunt muritorul,
 Venit pe-această lume pentru-a suferi,
 Să nu cunosc iubire şi ce este dorul,
 Doar am fost născut pentru a pieri.

 Când vine noaptea şi ziua-ncet dispare,
 Pierind uşor în neguri, caldele lumini,
 Lacrimile mele, grele şi amare,
 Ca sunete dispar în aspre-ntunecimi.

 Apuse au fost şi clipele frumoase
 Ca stelele din noapte ce dispar sau mor,
 Când soarele apare cu raze mătăsoase
 Sufletu-mi se-nalţă ca vântul călător.

     Marin Voicu